This is the day you were born, sweet little baby. De mult voiam sa incep acest articol si cumva, mereu ma loveam de o reticenta…Timpul ba nu era de partea mea, ba oboseala era asa de mare incat tot ce imi doream era sa stau cu capul pe perna. Dar astazi am prins cateva minute libere, minute in care cea mica doarme, si vreau sa va povestesc experienta mea in ceea ce priveste nasterea.
In ultimele doua saptamani de sarcina, mai exact saptamanile 36 si 37, m-am confruntat cu temeri si cu emotii foarte mari. Ma gandeam daca o sa pot sa fiu asa cum isi va dori copilul meu. Ma gandeam daca o sa fiu suficient de puternica incat sa trec cu bine peste o operatie de cezariana. In apropierea saptamanii 37 o mica parte din dopul gelatinos a inceput sa cada, fapt ce m-a trimis instant la camera de garda a Spitalului Panait Sirbu, Spital care urma sa devina locul Z.
Am stat internata doua zile, am fost monitorizata si mi s-a spus ca din acel moment cea mica putea veni oricand pe lume. Era vorba doar de cateva zile, de o aliniere a stelelor. Asa ca am ajuns inapoi acasa si am asteptat. Am asteptat cuminte sa se faca 29 septembrie. Spun asta, pentru ca eu si cu doamna doctor care mi-a monitorizat toata sarcina, am hotarat ca acea data sa fie cea potrivita pentru aducerea pe lume a micutei Carolina-Maria. Cum pe toata perioada sarcinii am intampinat ba una, ba alta…si aici va las sa urmariti clipurile de pe Youtube in care va povestesc despre Trimestrul I si Trimestrul II de sarcina, alegerea operatiei de cezariana a fost necesara. Pe langa latura medicala, asta a fost si alegerea mea personala.
Usor usor zilele au trecut si seara de 28 septembrie a venit. Mi-am facut dus cu sapun chirurgical pe tot corpul, iar de la ora 20 nu am mai mancat si nu am mai baut nimic. Nu de alta, dar la controlul preanestezi efectuat cu o saptamana inainte, mi s-a transmis tot ce aveam de facut pentru a preintampina eventuale probleme. Zis si facut…In dimineata zilei de 29, mai exact la ora 5 tot in dus eram, facand al doilea dus prechirurgicala (ajutata fiind de sot, caci nu mai vedeam nimic de la burta in jos, iar sa ma aplec imi era imposibil).
La ora 7 eram in fata Maternitatii Giulesti (aka Spitalul Panait Sirbu) cu tot cu bagaj si multitudinea de emotii care ma copleseau. Nu imi venea sa cred ca in doar cateva ore urma sa vad bebelusul ce atatea luni si-a facut simtita prezenta in burtica mea. Am fost preluata la receptie, mi s-a facut un test rapid pt detectarea prezentei/absentei virusului Sars-Cov2, si m-am schimbat la garderoba in hainele date de cei de acolo. Mentionez ca in bagajul de spital am avut foarte putine lucruri, doar cele ce tin de ingrijrea intima, incarcator de telefon, casti si apa. Ce sa facem, vremurile au fost si inca sunt dificile.
Dupa ce m-am schimbat am ajuns pe sectia de Nasteri Naturale, unde bebelusa a fost monitorizata la cardiotocograf. Acolo am fost martora unei nasteri naturale Live, fapt ce mi-a reconfirmat inca o data ca nu mi-as fi dorit sa fiu in locul acelei femei. Ma gandeam ca daca ma apuca si pe mine acum contractiile si urc pe masa una-doua. Dar bine ca nu s-a intamplat asa. Dupa doua ore de asteptat pe acea sectie, am fost preluata si dusa pe sectia de ATI pentru a ma pregati pentru operatie. Acolo mi s-a facut test de sensibilitate la antibiotic, mi s-a montat un cateter si mi s-au administrat primele pungi, in care s-a adaugat si antibioticul.
La ora 09.45 doamna asistenta de la ATI m-a urcat pe un carucior si impreuna am mers cativa pasi spre sala de operatie. O sala rece, poate de la emotiile mele sau asa era setata temperatura. O sala initial goala care urma sa se umple atat de medici, cat si de asistente si plansete de copil. Am urcat cu frica, recunosc, pe masa de operatie si m-am ghemuit pentru a mi se face rahianestezia. Va zic sincer ca am simtit numai o mica piscatura, nimic mai mult. Insa la cateva momente dupa aceea deja picioarele mi-o luau razna, se inmuiasera si nu mai erau ale mele. Asa ca m-am asezat repejor pe masa si am asteptat.
Am asteptat sa mi se monteze sonda urinara, sa mi se puna manseta de la tensiometru si sa se aseze cadrul steril peste pentru inceperea operatiei. Nu am simtit nimic, doar miscarea in sine si senzatia ca cineva umbla prin tine. Dubioasa senzatie, va jur…mai ales atunci cand la final, cand sa iasa copilul, cineva te apasa pe abdomenul superior, mai spre stern, pentru a creea presiune. Atunci am auzit pentru prima data vocea ingerasului meu, o soprana in adevaratul sens al cuvantului. Doamna doctor a exclamat amuzata ” ia uite serpisorul”…va zic ca la inceput nu stiam la ce se refera. Ulterior mi-am dat seama ca se refera la faptul ca s-a nascut cu limbuta pe afara, gata gata sa guste din lumea intreaga.
Era ora 10.11, iar eu eram goala, la propriu si la figurat. Bebelusul care 9 luni mi-a umblat prin pantec acum era afara, era spalat si imi era adus sa il vad pentru prima data. M-am topit, am inceput sa plang si nu ma puteam abtine. A fost un mix de sentimente de nedescris. Era asa frumoasa, era a mea. Nascuta cu 3080g, lungime de 51 cm si nota 9, era perfecta. Cu greu au reusit lacrimile mele sa se opreasca din curs. Nu imi venea sa cred ca totul este real, ca bebe e afara si ca totul se terminase.
Ce a urmat a fost o jumatate de ora in care am fost cusuta, strat cu strat si ulterior trimisa la ATI. Dar despre cum a fost dupa operatie si cum a fost recuperarea, o sa va vorbesc in alt articol.
Eu trebuie sa fug, cea mica pare ca s-a trezit, iar mami e la datorie.
Kisses & Hugs

